Un studiu din 2009 publicat în Current Biology a descoperit că pisicile domestice amestecă un element de înaltă frecvență în torsul lor atunci când încearcă să fie hrănite — iar acel element se situează în aproximativ același interval acustic ca plânsul unui bebeluș uman. Cercetarea, condusă de Karen McComb la Universitatea din Sussex, a identificat un vârf între 220 și 520 Hz, cu o medie de 380 Hz, ascuns în murmurul scăzut normal al torsului unei pisici.
Cincizeci de voluntari au ascultat înregistrări ale acestor așa-numite torsuri de solicitare și le-au evaluat. Echipa din spatele studiului a concluzionat că componenta de înaltă frecvență încorporată seamănă cu plânsul unui sugar, ceea ce ar putea explica de ce sunetul este atât de greu de ignorat pentru oameni.
Ce au măsurat de fapt cercetătorii
Torsul se situează de obicei într-un interval de frecvență joasă, genul de murmur constant care este perceput ca mulțumire. Echipa lui McComb a descoperit altceva în torsurile produse atunci când o pisică vrea mâncare. Un vârf separat de înaltă frecvență apărea în interiorul semnalului, atingând maximul între 220 și 520 Hz și având o medie de 380 Hz.
Aceasta este partea torsului pe care urechea umană s-ar putea să o prindă fără să o observe conștient. Restul torsului sună normal. Elementul asemănător plânsului este încorporat, nu suprapus — motiv pentru care torsurile de solicitare pot suna plăcut și urgent în același timp.
De ce contează comparația cu plânsul unui sugar
Echipa studiului a descris componenta de înaltă frecvență ca semănând cu plânsul unui sugar uman. Această comparație nu este doar o modalitate pitorească de a descrie un sunet asemănător mieunatului. Plânsul sugarilor este un declanșator bine-cunoscut al atenției adulților, iar suprapunerea acustică sugerează că pisicile ar fi putut nimeri într-o bandă de frecvență la care oamenii sunt deja programați să reacționeze.
Cercetătorii nu au susținut că pisicile imită în mod deliberat bebelușii. Descoperirea se referă la acustică, nu la intenție. Dar suprapunerea oferă un motiv plauzibil pentru care oamenii găsesc torsurile de solicitare mai greu de ignorat decât torsul obișnuit.
Cum au fost testate torsurile
Cincizeci de voluntari au evaluat torsurile de solicitare. Evaluările lor reprezintă jumătatea studiului privind răspunsul uman — partea care testează dacă frecvența încorporată schimbă de fapt modul în care oamenii aud sunetul. Analiza acustică a venit mai întâi; evaluările ascultătorilor au venit după.
Acesta nu a fost un sondaj la scară largă sau un experiment între specii. A fost un studiu concentrat asupra unui tip specific de tors, măsurat și apoi redat unui panel modest. Această sferă restrânsă merită reținută. Descoperirea se referă la torsurile de solicitare, nu la toate vocalizările pisicilor.
Ce nu lămurește studiul
Cercetarea nu explică modul în care este produs elementul de înaltă frecvență sau dacă fiecare pisică îl face. De asemenea, nu stabilește că pisicile folosesc sunetul în mod strategic, mai degrabă decât ca răspuns automat la foame. Și nu spune nimic despre modul în care câinii, păsările sau alte animale de companie ar putea folosi trucuri acustice similare — acest lucru este în afara sferei acestei lucrări.
Ce oferă este o descriere măsurabilă a unui sunet pe care mulți proprietari de pisici îl recunosc, dar puțini îl pot numi. Torsul care apare la ora de hrănire nu este doar o versiune mai puternică a torsului de repaus. El poartă un vârf de frecvență distinct care se apropie de un plâns la care oamenii reacționează deja. Cincizeci de ascultători l-au auzit și l-au evaluat. Datele acustice susțin ceea ce simțeau ei.
Studiul rămâne un punct de referință pentru oricine analizează modul în care pisicile domestice comunică cu oamenii. Lucrările viitoare ar trebui să testeze dacă același tipar se menține la diferite pisici, rase și contexte — și dacă vârful asemănător plânsului apare în alte sunete de solicitare. Deocamdată, descoperirea rămâne o afirmație specifică și măsurată despre un tip de tors și urechile umane care îl aud.
